Pilda noroc

Dar, in orice ai incerca, te rog sa o faci cu in-credinta. Forţa credinţei nu este altceva decât puterea gândului concentrat (focalizat), care creează imaginea (reprezentarea) interioară. Mediul exterior doar se supune acestei imagini interioare. Singura forţă capabilă a se opune forţei gândului, ori a ”credinţei”, este forţa unui alt gând (eventual, din subconştient), ori ”credinţe”. Această reprezentare a gândului aflată în subconştient are rezerve în ce priveşte şansa de împlinire a unei (reprezentări) imagini a gândului lucide, astfel de cele mai multe ori compromite rezultatul.

Merită de semnalat faptul, că reprezentarea gândului, ori a credinţei, aflată în zona subconştientului este, în general, mai puternică. Informaţiile care atrag atenţia asupra acestui fapt, de cele mai multe ori, ne-au parvenit prin intermediul maeştrilor.

A fost odată un om sărac, ce rătăcea la marginea unei păduri apăsat de povara gândurilor…Obosit, el s-a aşezat cu spatele la un copac, spre a-şi trage sufletul, dar fără să ştie ce fel de copac era cel la umbra căruia se odihnea. Unul deosebit, cu însuşiri magice. Un copac care îndeplinea orice dorinţă a celui care îl atingea. La început pribeagul s-a gândit ce bun i-ar fi un pahar cu apă. Deodată s-a trezit că ţine în mână un pahar cu apă rece, cristalină. L-a privit cu uimire, s-a tot uitat chiar mirosindu-l şi, în cele din urmă, constatând că nu poate fi rea, bău toată apa din pahar. Apoi i se făcu foame şi îşi dori ceva de-ale gurii. Precum înainte cu apa şi-acum, cu aceeaşi uimitoare iuţeală, mâncarea îi apăru în faţă. ”Se pare că mi se împlinesc dorinţele!” – îşi zise cu mirare. Următoarea dorinţă o spuse cu voce tare: ”acum îmi doresc o casă”! Cu un zâmbet de satisfacţie pe chip, se gândi la câţiva servitori care să-i trebăluiască pe lângă casă. După ce i se îndeplini şi această dorinţă îşi dori din tot sufletul o femeie frumoasă şi inteligentă cu care să trăiască în pace şi să împartă această mare de noroc. Când şi această dorinţă i se împlini, cu uimire îi spuse femeii: ”Stai aşa! Ce se întâmplă aici? N-am eu asemenea noroc! Nu se poate întâmpla chiar cu mine aşa ceva!” În acel moment, imediat după ce aceste cuvinte îi ieşiră pe gură,…totul dispăru. ”Am ştiut eu.” – zise, scuturându-şi capul. Se ridică şi sub povara gândurilor, rătăci mai departe la marginea unei păduri… ( Anthony de Mello: Entuziasm )