joi, 5 martie 2015

Controlul Ki-ului Koichi Tohei-Forta e cu tine

Controlul ki-ului (cred ca aceasta e notarea cea mai raspindita la aikido, nu qi) se refera in primul rind la felul in care iti controlezi propria energie. Abia dupa ce iti poti controla ki-ul propriu poti ajunge sa interactionezi cu ceilalti. In artele martiale se spune ca la niveluri ridicate maestrii reusesc sa perceapa nivelul si cit de bine controleaza cineva ki-ul. Aici ar putea fi vorba de "dominare psihica", dar e mai mult decit increderea in sine, aici "esti ceeea ce esti", cu calitatile si posibilitatile tale iar celalalt te simte. E practic o "intrecere" in puterea ki-ului, dar mai exact intr-un articol din Aikido Journal, cu Koichi Tohei, 10 dan, conducãtorul Societãtii de Ki, a avut loc la 14 martie 1996 la sediul Societãþii de Ki în Tokyo.
AJ: Multi oameni si-au dorit sã devinã la fel de iscusiti precum dumneavoastrã, dar le-a fost foarte dificil. Puteti sã ne împãrtãsiti din experientele pe care le-ati avut în obtinerea acestui grad de abilitate? Spre exemplu, cum erau antrenamentele de aikido pe parcursul celor doi ani care au trecut între intrarea la dojo-ul Ueshiba si momentul în care aþi fost trimis la rãzboi? 


Kohei: M-am antrenat în dojo-ul Ueshiba pentru exact un an si jumãtate înainte de a pleca din tarã. De obicei o perioadã atât de scurtã nu înseamnã nimic special, dar în acest timp am fost trimis ca reprezentant al lui Sensei Ueshiba sã predau în locuri precum Scoala Shumei Okawa la curtea imperialã si academia de politie militarã. Am fost în dojo aproximativ sase luni înainte de a fi trimis sã predau în acele locuri.

Când persoanele cãrora am mers sã le predau au auzit cã sunt student la Universitatea Keio se asteptau sã fiu un tip fragil si efeminat, aceasta fiind prejudecata despre Keio încã din acel timp. Dar am apãrut în kimono ºi saboþi de lemn, arãtând ca un student împovãrat, tipic acelor zile.

Una dintre persoanele cãrora le-am predat la academia de poliþie militarã era 4 dan, dar eu însumi nu aveam nici mãcar un grad kyu (centurã coloratã), darãmite un grad dan (centurã neagrã). Când m-au întrebat: “Sensei ce grad dan aveti?” îi pãcãleam spunând lucruri precum “gojo-dan”, un joc de cuvinte însemnând “cred cã glumiti”. Continuau totusi spunând: “Totuºi, Sensei, lãsând gluma la o parte, nu se poate sã aveþi doar grad kyu, nu-i asa…?”. Rãspundeam întotdeauna “nenju mukyu”, un alt joc de cuvinte pentru “kyu”. În final nimeni nu a cunoscut gradul meu adevãrat, sau mai bine spus lipsa lui.

De abia dupã ce am intrat în armatã Sensei Ueshiba mi-a trimis gradul de 5 dan. Acesta a fost primul grad pe care l-am primit vreodatã! Pânã atunci nu am avut nici un grad kyu sau dan, în ciuda faptului cã predam unor persoane care fuseserã gradate pânã la 4 dan! De fapt gradãrile de centuri negre se înfãptuiau într-o manierã extrem de hazardatã ºi subiectivã în acele zile. Sensei Ueshiba împãrþea grade de 3 si 4 dan în stânga si-n dreapta dupã cum avea nevoie.

Odatã, Sensei Ueshiba a primit o cerere de la Universitatea Kenkoku din Manciuria pentru a trimite un instructor de aikido acolo. S-a decis ca dl. Tomiki sã meargã. Sensei Ueshiba a decis cã, deoarece Tomiki va fi considerat un membru al corpului didactic al universitãþii, ar trebui sã aibã mãcar 8 dan. Asa cã Tomiki a fost promovat imediat la 8 dan. Trebuie sã priviþi aceste gradãri de la începuturi cu scepticism. Acelasi lucru se poate spune si despre persoana cu grad de 4 dan cãruia i-am predat la academia de poliþie militarã. Cum altfel putea un individ ca mine, fãrã nici un grad, sã-i predea?
AJ: Totusi, deoarece ati fost trimis sã predati dupã numai sase luni de practicã, se poate presupune cã obtinuserãti un oarecare nivel de abilitate…

Tohei: Câtusi de puþin. Pur si simplu sase luni nu sunt de ajuns pentru a atinge nici un fel de abilitate. Când mã gândesc la trecut mã simt stânjenit cã am fost într-o astfel de posturã. În realitate cunosteam doar puþin mai mult decât celor cãrora le predam. Cu certitudine nu am obtinut nimic de care sã fiu mândru si doar pentru cã cei din jurul meu cunosteau mai putine decât mine autoritatea mea de a preda a rãmas nedisputatã. Dacã as vedea astfel de lucruri astãzi le-as critica cu înversunare.
Am fost fragil în timpul copilãriei si pe deasupra am cãpãtat pleurezie pe vremea când am intrat la Universitatea Keio, dar m-am sãturat de acest lucru si m-am hotãrât sã mã fac bine si sã-mi întãresc mintea si corpul. Într-o zi sora mea mai micã mi-a adus o carte despre Tesshu Yamaoka, un spadasin faimos. Cartea se intitula Profesorul Meu, si era scrisã de Tetsuju Ogura, unul dintre cei mai buni elevi ai lui Yamaoka. Cartea prezenta viata lui Yamaoka si cumva mi-a atins o coardã sensibilã. Unul din lucrurile care m-a impresionat cel mai mult a fost idea de a face orice într-un fel care nu admite decepþii asupra propriei persoane sau asupra altora, si sã abordezi orice cu o atitudine extrem de pozitivã, mergând chiar si pânã la auto-sacrificiu. Cartea menþiona un dojo de misogi (purificare), Ichikukai, care încã conducea antrenamente în stilul lui Yamaoka si am decis sã merg acolo.

Desi pleurezia mã forta sã nu fac nimic altceva decât sã stau în pat, în fiecare zi dupã orele de la universitate, am decis sã merg la Ichikukai pentru a mã întãri, chiar dacã acest lucru m-ar fi omorât. Ichikukai înseamnã ad literam; “Societatea Unu-Nouã” si a fost denumitã asa pentru a comemora moartea lui Yamaoka din ziua 19 a unei luni. Avea de asemenea de a face cu filozofia cã fiecare individ are cel putin “puterea unuia singur”, dar prin antrenamente si efort poate adãuga încã nouã pentru un total de zece. M-am gândit cã deºi am cel puþin puterea unuia vreau puterea a zece

Totusi când am ajuns la Ichikukai mi s-a spus cã cineva atât de slãbit de boalã ca mine pur si simplu nu va putea supravietui tipului ascetic de antrenamente fãcute acolo. Nici mãcar nu m-au lãsat sã intru pe usã. Mi-au spus cã antrenamentele implicã sã strigi cu voce puternicã de dimineata pânã seara în timp ce esti plesnit pe spate si este greu de crezut cã un student de la Keio va putea îndura acest lucru. Totusi nu am cedat. Deja eram determinat sã devin mai puternic sau sã mor încercând, asa cã am insistat sã mã primeascã. Pânã la urmã a apãrut seful Scolii, Sensei Tesso Hino. Mi-a spus cã deoarece eram atât de determinat mã vor lãsa sã încep cu zazen (meditatie Zen din pozitia sezut), continuând cu exerciþiile ascetice mult mai dificile (misogi) mai târziu, dupã ce corpul mi se va întãri într-o oarecare mãsurã.

Antrenamentele de zazen erau conduse de Josei Ota, preotul sef al templului Daitoku în Tokyo. Venea tocmai de la Tokyo pentru a preda intensiv de trei ori pe lunã.

De fiecare datã stãteam în meditaþie întreaga noapte. Nimeni altul nu era obisnuit sã stea în zazen pe parcursul nopþii, dar Sensei Hino mi-a spus cã va sta cu mine, dacã îmi doresc acest lucru, astfel încât stãteam împreunã pânã în zori.

 

Dupã aproximativ sase luni s-a hotãrât în sfârsit cã pot sã trec la antrenamentele de misogi. Antrenamentele presupuneau într-adevãr sã strigi si sã fii lovit pe spate, iar pieptul a început sã mã doarã din seara primului antrenament. Am presupus cã pleurezia s-a întors, dar deoarece am spus cã sunt hotãrât sã devin puternic chiar dacã voi muri încercând, nu mã puteam plânge cã mã doare pieptul si sã cer sã plec acasã. M-am gândit cã oricum dacã mã prãbuseam pe podea mã vor ajuta cumva. Mi-am alungat pur si simplu durerea din minte si am uitat de ea. Dupã aceasta pleurezia a dispãrut si nu s-a mai întors niciodatã. (Am fost examinat la raze X mai târziu si cu surprindere am aflat cã nu mai era nici o urmã de la pleurezie de parcã nu as fi avut-o niciodatã). Aceasta a fost prima experientã care mi-a arãtat puterea minti

În 1940 dl. Shohei Mori m-a prezentat lui Sensei Ueshiba si am devenit elevul dânsului. Am fost teribil de impresionat de felul în care Sensei Ueshiba arunca oameni fãrã a folosi nici un fel de forþã. Am mers la dojo la fiecare antrenament, dar am descoperit cã nu mã puteam mãsura nici mãcar cu elevii de liceu care se antrenau acolo. Dupã un timp, totusi, am observat cã atunci când veneam la antrenamente, complet epuizat dupã o sesiune la Ichikukai, nimeni nu mã putea misca. Am observat de asemenea cã atunci când aruncam persoane, eu având aceastã stare de extenuare, se duceau de-a dreptul zburând. Aceste douã fenomene m-au fãcut sã înþeleg cã trucul era sã renunþ la tensiunea fizicã. Pe de altã parte Sensei Ueshiba ne spunea tot timpul sã folosim forþã în tehnici. Aºa cã am experimentat în diverse feluri atât folosind forþã, apoi renunþând la ea, folosind-o apoi din nou si asa mai departe.

Am încercat sã pun în practicã învãtãturile lui Yamaoka care spunea cã odatã ce ti-ai ales un profesor trebuie sã urmezi ceea ce îti predã indiferent dacã gândesti cã este bine sau rãu. Lucruri care nu îti par logice în minte pot fi întelese experimentându-le prin intermediul corpului. Odatã ce le-ai înteles în acest fel te poþi opri sã le mai faci dacã alegi acest lucru. În caz contrar, dacã pornesti cu atitudinea: “Voi învãta acest lucru, dar nu-l voi învãta pe celãlalt”, vei sfârsi ratând toate lucrurile bune pe care ti le oferã profesorul tãu. De aceea stiu tot ceea ce a fãcut Sensei Ueshiba, atât lucrurile bune cât si cele rele.

În acel moment mi-am dat seama cã relaxarea era o cheie importantã, desi am observat cã erau lucruri pe care nu le puteam face doar relaxându-mã. Am simþit cã motivul era pentru cã fãceam ceva gresit.

Am înteles care era acel lucru când am ajuns pe câmpul de luptã si m-am confruntat cu ideea mortii. Am înteles atunci cã universul are o minte. M-am întrebat asupra semnificaþiei tuturor antrenamentelor pe care le-am fãcut. M-am gândit cã dacã as muri atunci, pentru ce au fost toate antrenamentele mele? M-am gândit cã oricum nu au fost pentru a muri pe câmpul de luptã. Cu siguranþã universul m-a fãcut sã mã antrenez în acel fel pentru cã aveam altceva de fãcut. Dacã aveam dreptate, nu era nici un motiv sã mor acolo. Cu siguranþã dacã antrenamentele mele au fost în concordantã cu mintea universului, nu voi muri pe câmpul de luptã. Gândind în acest fel am decis sã-mi testez teoria în practicã.

Odatã ce am luat aceastã decizie m-am simþit dintr-o datã usurat si dupã aceea, indiferent cât de intense au fost luptele, gloantele nu m-au lovit. Pas cu pas am devenit îndrãznet – probabil chiar arogant – si le-am spus oamenilor mei cã dacã mã vor urma, gloantele n-o sã-i loveascã. Toþi au crezut acest lucru si la acel moment patrula mea a fost singura care s-a întors din rãzboi cu toti cei 80 de oameni neatinsi. Din acea experientã am înteles cã universul trebuie sã aibã un fel de minte. Când vorbesc acum despre “mintea universului” mã bazez pe acea experientã. Universul are un ritm propriu si guverneazã viaþa. Sã fii corect înseamnã sã fii în acord cu principiile sau ordinea universului; ceea ce nu este în acord cu principiile universului este imposibil de fãcut sau necesitã un efort nenatural.

Problema este sã determini care sunt principiile sau ordinea. Poti sã te gândesti la principiile sau ordinea universului ca la ceva pe care nimeni nu îl poate nega, caz în care nu este nici o problemã. Unii pot spune cã întrucât universul nu are limite, întotdeauna vor fi lucruri pe care nu le cunoaºtem. În acest caz un om ar trebui sã admitã ceea ce nu stie sau poate ar trebui sã se ducã sã consulte un specialist al acelei probleme. Cel mai important este sã faci lucruri corecte într-un mod determinat, sã încetezi sã faci lucruri gresite la fel de determinat sti când nu stii ceva sã spui cã nu stii la fel de determinat. Acesta este felul în care am încercat sã-mi trãiesc viaþa.

Chiar si un mare profesor poate preda lucruri gresite. În cazul meu, am încercat sã le fac oricum si am încetat sã le mai fac imediat ce mi-am dat seama cã nu sunt potrivite pentru mine. Respingând sau acceptând lucruri fãrã a le încerca nu înseamnã decât construirea de iluzii.

Când m-am întors din rãzboi, am constatat cã în timp ce Sensei Ueshiba mã putea arunca foarte usor, tehnicile altor persoane erau complet ineficiente. În mod evident erau niste diferenþe între cele douã modalitãþi de aplicare ale tehnicilor. Unii spuneau cã pur si simplu Sensei Ueshiba are “puterea si îndemânarea a o mie de oameni”, dar m-am întrebat dacã erau cu adevãrat lucruri pe care, în ciuda faptului cã amândoi eram fiinþe umane, Sensei le putea face si eu nu. Astfel de întrebãri au început sã se nascã în mintea mea. Din nou am simþit cã doar admitând sincer cã sunt lucruri pe care nu le stii vei putea pânã la urmã întelege.

Cam în acea perioadã l-am descoperit pe Sensei Tempu Nakamura. El m-a învãþat cã “mintea miscã corpul”. Mintea este amontele si corpul este avalul. Dacã amontele este murdar la fel va fi si avalul. De la Nakamura am învãtat cã unificarea mintii si a corpului este posibilã prin purificarea minþii pentru a-i permite sã influenþeze corpul. Deja experimentasem acest lucru pe câmpul de luptã dar nu fãcusem legãtura dintre acea experienþã cu principiul.

Cred cã la fel se poate spune despre aikido. Privind înapoi la ceea ce fãcea Sensei Ueshiba, este clar cã îsi aplica tehnicile doar dupã ce conducea mintea oponenþilor. În mod contrar, noi toþi încercam cã conducem corpurile oponentilor si abia apoi sã ne dãm seama cum sã-i aruncãm. Bineînþeles cã ei rezistau si era imposibil sã-i aruncãm.

Pentru a putea conduce mintea oponentului, mai întâi trebuie sã ai control complet asupra proprii tale minþi. Dacã nu îþi poti controla propria minte nu te astepta sã poti conduce mintea altora.

Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu