miercuri, 4 martie 2015

Teoria morfogenetica


Incă de la descoperirea ei de către Rupert Sheldrake, Teoria morfogenetică (TM) a suscitat vii controverse. Reacţiile în lumea ştiinţifică au fost atât de aprinse, încât unii savanţi au fost chiar de părere că :”Sheldrake pune magia înaintea ştiinţei şi poate fi condamnat în exact acelaşi limbaj în care Papa l-a condamnat pe Galileo – şi pentru acelaşi motiv. Este o erezie.”
Dincolo de aceste “opinii” care nu mai păstrează nimic ştiinţific în ele şi care ne amintesc mai degrabă de diverse închistări şi dogme religioase, TM şi-a dovedit până acum în foarte multe cazuri valabilitatea şi, pentru cel cu mintea deschisă, reprezintă un instrument foarte preţios, prin intermediul căruia pot fi explicate o serie întreagă de fenomene şi, mai mult decât atât, pot fi chiar generate şi stabilizate altele.
Sheldrake fiind de profesie biolog, a fost uimit de anumite fenomene din lumea fiinţelor vii, care nu puteau fi explicate în niciun fel, pâna la el. Vom descrie aici două experimente celebre, care au dus la fundamentarea acestei teorii.
În primul dintre ele, profesorul William McDougall, de la Harvard, testa în 1920, inteligenţa şoarecilor. Pentru aceasta a folosit un labirint, prin care şoarecii trebuiau să treacă, pentru a găsi hrana. În experiment se nota timpul în care şoarecii reuşeau să ajungă la hrană. Spre uimirea lui, a constatat că, pe masură ce apăreau noi generaţii de şoricei, timpul mediu în care aceştia ajungeau la hrană devenea tot mai mic, astfel încât generaţia a 20-a de şoareci ajungea, în medie, la hrană, de zece ori mai repede decât prima generaţie.
A fost ca şi cum o învăţătură a celor adulţi se transmitea la copii. McDougall ştia, la fel ca noi toţi, că genetic nu se poate transmite învăţătura, decât poate cel mult anumite instincte. De aceea, rezultatele sale au fost tratate cu mult scepticism. Pentru a-l contra pe McDougall, o echipă de oameni de ştiinţă din Edimburgh a duplicat experimentul, folosind exact acelaşi labirint ca şi McDougall.
Rezultatele lor au fost şi mai uluitoare: prima generaţie de soareci a parcurs labirintul aproximativ în acelaşi timp ca generaţia a 20-a a lui McDougall, iar unii dintre şoricei au găsit drumul aproape imediat, mergând direct la ţintă. În acest caz, explicatiile genetice puteau fi eliminate din start şi la fel şi alte explicaţii bazate pe urme de miros, feromoni etc. Cu toate acestea, experienţa şoriceilor de la Harvard a trecut oceanul, ajungând la cei din Anglia, fără să existe nici o explicaţie fizică pentru aceasta.
Un al doilea experiment a avut loc în 1952 pe insula Koshima, unde o specie de maimuţe (Macaca Fuscata) a fost observată timp de 30 de ani. La un moment dat, cercetătorii au început să le ofere maimuţelor fructe dulci, aruncate în nisip. Maimuţelor le plăceau foarte mult fructele, dar trebuiau să le mănânce acoperite cu nisip, ceea ce era neplăcut.
La un moment dat, o femela de 18 luni, numita Imo, a descoperit că putea rezolva problema, spălând fructele într-o apă din apropiere. Imo i-a arătat aceasta, mamei ei. Totodată colegii ei de joacă au învăţat acest lucru şi şi-au învăţat şi familiile cum să facă. Oamenii de ştiinţă au asistat la felul în care din ce în ce mai multe maimuţe au învăţat cum să spele fructele în apă.
Între 1952 şi 1958, toate maimuţele tinere din colonie au învăţat spălatul fructelor. Doar unele dintre maimuţele adulte, care au imitat copiii, au aplicat şi ele acest lucru. Celelalte maimuţe adulte au continuat să mănânce fructele, pline de nisip.
Apoi, ceva uimitor s-a întâmplat: de la un anumit număr de maimuţe care îşi spălau fructele, brusc fenomenul a luat o amploare explozivă. Dacă dimineaţa doar o parte dintre maimuţe foloseau această cunoaştere, seara aproape toate maimuţele deja spălau fructele.
De asemenea alte colonii de maimuţe din alte insule, precum şi maimute de pe continent, au început aproape imediat să-şi spele fructele. Nici în acest caz nu a putut fi găsită o explicaţie convenţională, cum de cunoaşterea s-a răspândit atat de repede, trecând apa, fără să fi existat contacte directe între diversele colonii de maimuţe.
Analizând aceste cazuri, Rupert Sheldrake a avansat ideea unor campuri morfice (sau formatoare, generatoare), care aveau rolul de a menţine cunoaşterea oricăror fenomene, nu doar din lumea vie, ci şi din cea minerală sau chiar cuantică.
El a postulat că aceste campuri înregistrau într-un anumit fel toate informaţiile despre diverse evenimente, iar apoi exercitau o influenţă formatoare asupra tuturor fiinţelor sau obiectelor similare cu cele care au generat evenimentele respective, astfel încât noile evenimente să se încadreze, oarecum, în noul tipar.
Am putea să asemănăm aceste câmpuri morfice (CM) cu un fel de matriţe în care este turnat metalul topit, pentru ca să ia forma respectivă. O comparaţie şi mai bună este cu pământul peste care plouă. Iniţial, acesta este perfect plan, dar apoi apa începe să sape mici şanţuri, prin care se poate scurge mai repede. Treptat, aceste şanţuri se adâncesc şi din ce în ce mai multă apă curge pe acolo.
În comparaţia noastră, şanţurile sunt noile câmpuri morfice create, care crează obişnuinţa ca lucrurile să se petreacă predominant într-un anumit fel şi nu în altul. În linii mari, teoria morfogenetică explică mult mai aprofundat şi extinde ceea ce noi numim “obişnuinţă”.
Din momentul postulării ei, teoria morfogenetică s-a dovedit, imediat, un instrument excepţional. Deja puteau fi explicate o serie întreagă de fenomene, din cele mai diverse domenii. De exemplu, în psihologie, aplicabilitatea a fost imediată şi, de fapt, TM s-a potrivit perfect cu alte descoperiri din acest domeniu, cum ar fi teoria subconştientului colectiv, a lui C.G. Jung.
În cercetările sale, Jung a descoperit anumite fenomene stranii, care nu puteau fi explicate, dacă nu ar exista un gen de conexiune între membrii aceleiaşi specii. De exemplu, Jung a descoperit că unii eschimoşi aveau vise cu şerpi sau păianjeni, deşi aceştia nu există în cercul polar şi nici nu existau alte surse de unde să afle despre existenţa lor.
De fapt, nici eschimoşii în cauză nu ştiau ce visează, dar când desenau imaginile respective, cineva putea recunoaşte imediat despre ce era vorba. Astfel, Jung a postulat ideea unui subconştient colectiv, la care fiecare membru al speciei este mai mult sau mai puţin cuplat şi prin intermediul căruia are acces la o serie întreagă de cunoştinţe, arhetipuri şi obiceiuri. Acest subconştient colectiv corespunde, parţial, câmpurilor morfice din teoria morfogenetică.
Totodata au putut fi explicate performanţele sportivilor, care cresc în mod vizibil de la o generaţie la alta, deşi structura biologica a omului este oarecum constantă şi chiar în epoca modernă decade datorită alimentaţiei nesănătoase, sedentarismului şi ruperii faţă de natură şi de ritmurile ei normale.
Această creştere a performanţelor nu poate fi pusă doar pe seama antrenamentului, fiindcă ea se manifestă încă de la vârste fragede, la care copiii mici dau dovadă de performanţe mult mai bune decat cei din trecut. În acelaşi fel, in şcoli, programa şcolară devine din ce în ce mai încărcată şi copiii asimilează din ce în ce mai multe cunoştinţe.
Dacă un copil, chiar de numai acum câţiva ani, ar trebui să înveţe în ritmul unuia modern, foarte greu ar putea face faţă. În acest fel se explică foarte simplu şi ceea ce face ca anumite şcoli “cu tradiţie” să genereze mult mai uşor elevi cu rezultate excepţionale pe plan şcolar.
De fapt, această “tradiţie” este rezultatul unui câmp morfic structurat în timp, la acea şcoală şi care le permite celor care se integrează în el, să dispună aproape imediat, deşi subconştient, de rezultatele înaintaşilor săi.
Câmpurile morfice (sau morfogenetice) se manifestă şi la nivel de comunităţi umane sau de ţări. Chiar între două ţări vecine pot exista unele diferente morfice mari, care generează modele de comportament specifice. De exemplu, englezii sunt vestiţi pentru calmul lor, latinii pentru “sângele fierbinte”, francezii ca fiind romantici, japonezii ca fiind în general mai corecţi şi muncitori, germanii mai rigizi şi atenţi la detalii, etc.
Aceste diferenţe crează ceea ce se numeşte “egregor” naţional, care reprezintă o matrice formatoare pentru indivizii unui neam. Între egregorul unui neam şi cultura şi tradiţia sa, există o dependenţă biunivocă: pe de-o parte tradiţia şi cultura fac să se structureze un egregor specific, iar pe de altă parte, acest egregor transmite prin câmpuri morfice, generaţiilor următoare, obişnuinţa de a se încadra în aceaşi cultură, religie, obiceiuri etc.
Mulţi turişti sau emigranţi constată, în mod direct, aceste diferenţe de obiceiuri, mentalităţi şi comportamente, care sunt puse (în mod simplist) doar pe seama culturii acelui popor, dar care de fapt sunt structurate de egregorul specific naţiunii respective.
În domeniul biologiei, TM a facut posibilă apariţia unor teorii şi descoperiri de ultimă oră, care ţin de frontierele ştiinţei şi care, de fapt, au făcut să apară controverse foarte aprinse pe marginea ei. Astfel, o fiinţă vie nu mai este doar un ansamblu biologic, material, ci este cuplată la un câmp morfic mult mai general şi care este de natură energetică, vibratorie.
Aici trebuie să fim bine înţeleşi: TM nu postulează direct existenţa sufletului, ci ne referim la un câmp energetic transindividual, o obişnuinţă colectivă în care se încadrează fiecare individ, atât fizic cât şi psihic.
Sheldrake a constatat, în mod corect, că pentru ca un câmp morfic să poată acţiona, este necesar ca în organismul viu, încă de la nivel celular, să existe structuri care recepţionează informaţiile respectivului câmp morfic. Totodată este necesar să existe structuri emiţătoare, care prin diverse acţiuni fizice, să influenţeze – in sensul structurării lor – diverse câmpuri morfice.
De fapt, conform descoperirilor din fizica cuantică, chiar particulele subnucleare sunt supuse unor câmpuri morfice specifice şi astfel, interacţiunea dintre materie şi energie se desfăşoară la orice scară din Creaţie.
Sheldrake chiar a avansat o teorie şi mai surprinzătoare – şi anume, faptul că ADN-ul uman nu este, în mod intrinsec, depozitarul informaţiei structurante pentru o fiinţă, ci mai curând un fel de antenă de emisie-recepţie pentru câmpul morfic înconjurător, care de fapt depozitează această informaţie (detalii în Revoluţie în genetică).
De exemplu, la ora actuală nu se poate explica genetic cum dintr-o celulă sanguină poate apărea un organism complet, în loc să apară doar o colonie de celule sanguine şi dintr-o celulă musculară iaraşi apare un organism complet, cu toate genurile de celule specifice şi nu doar o colonie de celule musculare.
Ştim că ADN-ul păstrează în fiecare celulă o informaţie genetică completă pentru întregul organism, dar nu ştim cum sunt luate deciziile ca, de exemplu, dintr-o celulă de un gen să se activeze genele necesare pentru ca ea să se duplice în alta, de un gen diferit, sau de acelaşi gen.
De ce, într-un organism adult, celulele musculare se vor divide tot în celule musculare şi nu în neuroni, de exemplu? Totodată nu ştim ce face ca celulele să ştie când au atins nivelul de diviziune necesar şi să nu se mai dividă aşa de mult…
De exemplu, care sunt factorii care opresc dezvoltarea de creştere a celulelor hepatice, oprind astfel ficatul să crească nemăsurat de mult? Este ca şi cum celulele ar şti că ficatul a ajuns la dimensiunea şi forma lui corectă şi atunci se generează doar o activitate de întreţinere la nivelul acestuia şi nu una de creştere.
TM explică foarte simplu aceste aspecte, stipulând faptul că informaţiile structurale sunt înregistrate, de fapt, într-un camp morfic care acţioneaza asupra tuturor proceselor biologice. ADN-ul devine astfel în special un receptor (e drept, foarte complex) pentru câmpuri morfice care sunt mult mai complexe şi care păstrează mult mai multă informaţie decât ar fi capabil doar ADN-ul singur, să o facă.
Dacă o fiinţă vie ar fi o construcţie, am putea compara ADN-ul cu executanţii simpli care lucrează la acea construcţie, iar câmpurile morfice, cu echipa formată de proiectanţi şi ingineri constructori.
În mod evident, o asemenea teorie revoluţionară, care plasează centrul de greutate al deciziilor într-un plan energetic, nu putea fi pe placul celor mai multi savanţi, la fel cum multe dintre concluziile mecanicii cuantice rămân, pentru cei mai mulţi oameni, ceva mai mult de domeniul paradoxurilor, decât ca fenomene capabile să ne facă să ne revizuim integral concepţia asupra Universului şi asupra propriei noastre vieţi.
O altă aplicaţie uimitoare a TM este în domeniul anumitor aspecte considerate “paranormale”, şi care ţin în special de influenţa gândirii şi a emoţiilor asupra materiei. Prin TM multe dintre aceste fenomene pot fi explicate chiar foarte uşor.
Ţinând cont că ADN-ul – şi, în general, materia – este şi un emiţător care poate structura câmpuri morfice specifice, concluzia imediată este că o fiinţă vie poate emite informaţii morfice (deci structurante, generatoare), care să acţioneze asupra altor fiinte sau a materiei în general.
La ora actuală se ştie că cei care ţin plante şi le iubesc foarte mult, vorbesc cu ele şi le mângaie, fac ca ele să se dezvolte foarte frumos, parcă percepând atmosfera favorabilă de care au parte. Puţini însă ştiu că aceste diferenţe de dezvoltare pot fi obţinute şi de la distanţă – pur şi simplu, gândindu-ne cu iubire la planta sau la fiinţa respectivă.
Astfel, gândirea noastră structurează un câmp morfic benefic, care constituie un tipar de dezvoltare armonioasă pentru acea fiinţă. În acest caz, efectele nu mai pot fi explicate doar prin interactiuni de tip fizic, ci e nevoie de introducerea unor interactiuni de ordin energetic, vibratoriu.
De fapt, efectele gândirii focalizate asupra materiei şi chiar a destinului sunt foarte bine cunoscute încă din antichitate, în toate culturile lumii. Există diverse proverbe foarte inspirate, de exemplu: “obişnuinţa este cea de a doua natură” sau “dacă semeni o obişnuinţă, culegi un destin”.
O mare parte din ceea ce numim “destin” sau “soarta” este, de fapt, un ansamblu de câmpuri morfice, care ne ghidează într-un anumit fel. Astfel, o fiinţă care se încadrează pe frecvenţa de rezonanţă a acestor câmpuri, va avea tendinta să acţioneze predominant conform lor si deci să aibă o direcţie specifică în viaţă.
Toate fiinţele geniale, în schimb, au avut calitatea de a şti, încă de la o vârstă fragedă, ceea ce îşi doresc în viaţă. Această pre-ştiinţă venea sub forma unei idei sau imagini care se repeta predominant. De exemplu, un viitor dansator de excepţie îşi dorea foarte mult să danseze pe scena şi se vedea mai mereu în această postură.
Această gândire focalizată, a generat, în timp, un câmp morfic specific, care l-a ajutat foarte mult să devină ceea ce dorea şi, în acelaşi timp, a făcut ca şi alte câmpuri morfice secundare (unele generate de alte fiinţe umane) să se supună acestui tipar, care era mult mai puternic.
Astfel, teoria morfogenetică validează, în mod ştiinţific, modalitatea prin care comportamentele sau chiar gândurile noastre modelează “destinul”, prin câmpuri morfice specifice, generate de către ele. De fapt, pur şi simplu, aceste comportamente fac să apară tiparele şi căile care au tendinţa de a fi urmate şi mai departe – nu doar ca model de gândire ci şi ca realitate fizică.
Trebuie doar ca, în dezvoltarea sa, CM să atingă o intensitate specifică, un gen de “masă critică”, pentru a-i permite să se manifeste concret, în planul fizic. Este la fel cum într-o şcoală nu ajunge ca un singur elev să fie genial, pentru ca acea şcoală să fie de renume, ci este necesar ca un anumit număr de elevi să aibă rezultate foarte bune, pentru ca acel CM generat să fie suficient de puternic şi pentru viitorii elevi care vor învăţa acolo.
Devine, astfel, posibil pentru o fiinţă umană să-şi transforme destinul în bine, chiar la un mod radical, dacă acţionează cu suficientă energie în sensul modificării câmpurilor morfice mai vechi (care pot să-i fie defavorabile), pentru a structura astfel câmpuri morfice noi, mai puternice, şi care să o ghideze în direcţia dorită.
Mai există înca multe alte domenii de aplicare a teoriei morfogenetice – de exemplu, găsirea unor modalităţi de acţiune pentru a favoriza ceva nou şi mai evoluat decât vechile forme, modele sau tipare, explicarea unor fenomene fizice sau psihice, în funcţie de contextul în care au loc etc.
Deşi teoria morfogenetică este încă în faza incipienta, căile de cercetare şi rezultatele obţinute încă de pe acum sunt excepţionale şi o fac să fie un instrument foarte preţios pentru toţi cei capabili să îi pună în aplicare, întregul potenţial.
Dupa aceasta expunere cred ca intelegeti de ce este nevoie ca tot mai multe fiinte umane sa emita ganduri pozitive si sa doreasca schimbarea planetara, tocmai pentru a se creea acea “masa critica”, dupa care aceasta energie-gand, ajunsa in campul morfic, sa poata transforma si alte fiinte umane si, astfel, schimbarea sa se concretizeze in planul fizic.

Sursa: www.aim.active.w

Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu