joi, 28 iulie 2016

De ce transplantul de organe?

De la mijlocul veacului trecut, formidabila explozie ştiinţifică ce a permis lumii libere să-şi protejeze supravieţuirea şi să câştige cel de-al doilea război mondial, a făcut şi medicina să beneficieze de noi cercetări. Progresele au fost spectaculoase, atât în domeniul diagnosticului şi al chirurgiei, cât şi în cel al ştiinţelor specifice fundamentale, îndeosebi în imunologie. Din nefericire, terapeutica a rămas în urma diagnosticării şi nu a permis să se abordeze cu seninătate majoritatea bolilor cronice, care rămân cu disperare cronice, trebuind astfel să beneficieze de tratamente paleative – zise de «substituire» – ce fac apel la «medicamente-proteze» pentru a înlocui anumite procese biologice deficiente sau epuizate.

Neavând decât o metodă de abordare statică şi materialistă faţă de boală, medicina clasică nu întrevede nici un singur moment posibilitatea stimulării reacţiilor de autoreglare a organismului şi nici pe cele ale stimulării regenerării materiei vii, pe care le regăsim în anumite ţesuturi: de exemplu, oasele se reconstituie după fracturi, ficatul se reconstituie după extirpări – chiar până la un procent de 70% din masa sa – iar ansamblul celulelor noastre se reînnoieşte în întregime la fiecare şapte ani.


De fapt, numai ramurile medicinei energetice tradiţionale, cum sunt homeopatia sau acupunctura, se bazează pe principii reactive de stimulare a sistemelor de reglare ale celulelor şi ale ţesuturilor organismului.
Admiraţia actuală exagerată a lumii medicale pentru transplantul de organe corespunde conjugării a două fenomene:
– constatarea eşecului terapeuticii medicale clasice, incapabilă de a restaura un ţesut bolnav. Toate organele aflate în insuficienţă (cardiacă, renală, hepatică, pancreatică, pulmonară) evoluează pe termen mai mult sau mai puţin lung către moartea lor. Conform acestui sistem de gândire, este deci justificat să fie luată în considerare înlocuirea organului atins de insuficienţă.
– progresele ştiinţelor fundamentale, în special cele ale imunologiei, care permit o stăpânire mai bună a inserţiei unei grefe străine la un pacient receptor şi, prin aceasta, permit încercarea de a împiedica respingerile – care sunt fenomene de apărare naturală a unui receptor faţă de un corp străin.

Care sunt problemele medicale ridicate de transplantul de organe?


1) Probleme legate de donator

Prelevarea de organe de la un donator se face cel mai adesea de la un subiect mort clinic (adică un subiect a cărui electro-encefalogramă este plată) dar ale cărui organe sunt menţinute în mod artificial în viaţă, printr-o instalaţie adecvată. Există totuşi o contradicţie care pune o problemă morală: moartea reală a individului antrenează descompunerea ţesuturilor şi a organelor, însă atâta timp cât acestea nu se descompun, înseamnă că «moartea» nu este reală.
Avem oare dreptul de a preleva un organ care, prin definiţie, trăieşte încă, de la un pacient care nu este mort cu adevărat?

2) Probleme legate de receptor

Sistemul imunologic care menţine coerenţa unui individ este bazat pe principiul recunoaşterii «sinelui» şi a «non-sinelui»; un sistem recunoaşte ceea ce ne aparţine, constituţia noastră proprie (sinele), în timp ce un altul recunoaşte ceea ce ne este străin (non-sinele) şi îl respinge prin intermediul reacţiilor specifice: antigen (non-sine) – anticorp (sine). Problema transplantului de organe este deci de a se evita fenomenul natural de respingere de către receptor (sinele) a organului prelevat (non-sinele). Există două condiţii principale:
– Prima condiţie: donatorul trebuie să fie din punct de vedere imunologic foarte apropiat de receptor, ceea ce nu este niciodată întru totul posibil, întrucât, la cele peste 7 miliarde de indivizi care trăiesc pe globul terestru, există peste 7 miliarde de formule imunologice…
Organul prelevat va fi întotdeauna diferit de cel al receptorului şi acest fapt antrenează riscul respingerii.
– A doua condiţie: trebuie împiedicat receptorul să declanşeze fenomenul natural al respingerii, adică trebuie să fie împiedicat mecanismul de recunoaştere a «sinelui» care respinge «non‑sinele»; acest lucru este parţial posibil graţie descoperirii medicamentelor imunosupresoare care, după cum indică numele lor, încearcă să suprime reacţiile imunitare normale ale receptorului.
Aceste produse (cortizon, ciclosporina etc.) sunt în general greu suportate şi trebuie să fie ingerate de receptor până la sfârşitul vieţii sale. Ele nu au decât un singur rol: acela de a împiedica recunoaşterea sinelui şi, prin aceasta, de a nu recunoaşte non-sinele, adică grefa străină. Mai simplu spus, aceste produse au drept rol de a omorî d.p.d.v. imunologic caracteristicile profunde ale individului.
Se poate spune deci despre un subiect căruia i s‑a implantat o grefă, că nu mai este decât un «handicapat imunologic»; acesta nu mai are caracteristici specifice şi este obligat să ia medicamente chimice întreaga sa viaţă.
Este oare justificat să se plătească acest preţ pentru un transplant?

Consecinţele transplantului de organe pentru viitorul medicinei


Medicina ştiinţifică şi materialistă se află într-un atare impas încât, singurele două căi de cercetare întrevăzute pentru anii următori sunt, pe de o parte, transplantul de organe şi, pe de altă parte, ingineria genetică.
Impasul este legat de incapacitatea medicinei moderne de a aborda organismul altfel decât în mod material sau fizico-chimic, esenţa însăşi a vieţii şi finalitatea acesteia scăpându-i întru totul.
Capacitatea de regenerare a materiei vii sau a unui organ slăbit: iată care ar trebui să fie calea principală de cercetare a următorilor ani. Din păcate, această cercetare este împiedicată datorită unor mari probleme financiare şi a incapacităţii de înţelegere de către cercetători a mecanismelor materiei vii. Ori, organele omului – supus la o poluare chimică, alimentară şi medicamentoasă de o amploare necunoscută până acum în istoria umanităţii – tind să se deterioreze tot mai rapid. Această evoluţie, pe care cercetătorii actuali o cred de neevitat – în lipsă de cunoştinţe «energetice» – face să se ia în considerare doar «schimbul standard» al organului pe cale de a muri. Această posibilitate a devenit realizabilă graţie progreselor ştiinţei fundamentale, precum şi a unei mai bune cunoaşteri «parţiale» a imunologiei şi a ameliorării tehnicilor chirurgicale, îndeosebi în privinţa prelevărilor de organe de la donatori.
Aceşti doi factori explică admiraţia exagerată a corpului medical pentru grefele de organe, din care se vrea a se face obiectivul prioritar în anii următori. Drept urmare, celelalte cercetări medicale sunt blocate sau oprite; printr-o astfel de atitudine, este pusă în umbră o întreagă perspectivă a viitorului. Trebuie să remarcăm însă că o atare orientare ne priveşte pe noi toţi.

Care sunt obstacolele pentru transplantul de organe?


Cunoaşterea Legilor Naturii, care sunt descrise în Mesajul Graalului, explică de ce, din punct de vedere spiritual, nu se pot accepta grefele de organe ca mijloace terapeutice ale viitorului. Organismul uman este constituit dintr-un corp energetic fabricat şi întreţinut de fiinţele animistice: artizane ale naturii, acestea menţin coeziunea trupului din materie densă cu corpul din materie de densitate medie – respectiv corpul astral.
Când condiţiile biologice şi cele energetice sunt cele cuvenite şi când organismul este în viaţă, sufletul poate să folosească în mod lejer instrumentul (trupul) care i-a fost pus la dispoziţie pentru această viaţă. în momentul morţii însă, sufletul se retrage la nivelul materiei fine, părăsind progresiv corpul fizic, apoi pe cel din materie grosieră de densitate medie şi în fine, pe cel de materie grosieră de densitate fină.
Prezenţa cordonului de argint care leagă sufletul de trup, indică faptul că cele două corpuri nu s-au separat încă; moartea reală corespunde într-adevăr separării sufletului, dar şi dispariţiei cordonului de argint. Atunci, sufletul nemaifiind legat de materie, nu mai poate anima trupul prin intermediul corpului de densitate medie (sau corpul astral) şi astfel, corpul fizic începe imediat să se descompună.
Atâta timp cât organismele sau organele nu se descompun, înseamnă că sufletul încă mai animă trupul din materie grosieră, fiind deci legat de acesta. În consecinţă, pentru ca un organ grefat să poată continua să trăiască şi să funcţioneze, el trebuie să fie legat din nou la forţa însufleţitoare la care a fost perfect adaptat începând de la încarnarea fiinţei căreia i-a aparţinut în viaţa sa terestră.
Persoana care a suferit un transplant de organ poartă deci în ea şi forţa însufleţitoare a donatorului, în timp ce propria sa forţă este scăzută prin medicamentele pe care este obligat să le ia pentru a-şi suprima imunitatea proprie.
Această situaţie, extrem de penibilă pentru receptor, antrenează şi un anumit număr de tulburări medicale şi îndeosebi:
– o schimbare profundă a caracterului receptorului;
– o modificare a comportamentului şi a viselor.
De altfel, cei din jurul său sesizează adesea că «acesta nu mai este cu totul acelaşi».
Aşadar, numai reorientându-se către spiritualitate, adică reconsiderând omul în dimensiunea sa spirituală, ştiinţa va găsi adevăratul drum. Și pentru aceasta, Mesajul Graalului ne oferă o speranţă extraordinară.
Din punct de vedere spiritual, principiul transplantului nu poate fi o soluţie, întrucât pe de o parte, aceasta împiedică sufletul donatorului să se detaşeze în mod total de planul materiei dense – dat fiind faptul că el trebuie să rămână mereu în apropierea organului prelevat şi grefat, pentru ca acesta să funcţioneze – şi că, pe de altă parte, aceasta conduce şi la o paralizie a sufletului receptorului – care este acum parazitat de sufletul donatorului; liberul arbitru al receptorului se află astfel puternic compromis.
Se pune deci, în acest caz, întreaga problemă a «ştiinţei fără conştiinţă». Știinţa nu trebuie să realizeze un lucru doar pentru faptul că este interesant, ci trebuie ca acesta să fie cu adevărat folositor.
Ceea ce este interesant este doar de ordin intelectual, rece şi fără viaţă. Utilitatea este însă ceva de ordin intuitiv, viu şi cu un scop. Dacă transplantul de organe este posibil, nu înseamnă că este şi util.
Degradarea unui organ intern ar trebui să-l facă pe omul în cauză să se gândească la:
– necesitatea respectării instrumentului său corporal în decursul vieţii prin respectarea legilor naturale ale igienei;
– venirea morţii, care nu este un sfârşit definitiv, ci o trecere şi o naştere în planul materiei subtile;
– posibilitatea regenerării materiei vii, acţiune care ar trebui să facă obiectul cercetărilor din anii care urmează.
Legile Creaţiei ne învaţă că materia, ca parte integrantă a naturii, este supusă acţiunii a patru legi ce nu pot fi ocolite:
– aceasta este o reprezentare materială, dar în acelaşi timp este administrată de elemente naturale fundamentale de o altă esenţă, despre care vorbesc şi tradiţiile şi care sunt descrise de toţi poeţii inspiraţi: fiinţele animistice;
– materia este supusă la o maturare ciclică;
– ea este capabilă de autoperpetuare;
– aceasta se supune principiului imitaţiei.
Tocmai aceste legi ar trebui să fie studiate pentru a oferi bolnavilor o speranţă adevărată şi respectiv pentru a dirija cercetările către regenerarea materiei – şi anume a organelor deficiente – astfel cum fac deja într-o anumită măsură ramurile medicinei energetice – cum este de exemplu cazul homeopatiei.
Atâta timp cât fiinţa omenească va refuza cunoaşterea legilor Creaţiei, atâta timp cât nu le va respecta şi, în consecinţă, nu le va imita, cercetarea ştiinţifică va măguli intelectul, dar îl va distruge pe om

sursa.lumea graalului.ro

Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu