LIMBAJUL VOCII UMANE. PARAVERBALUL

„Pasărea pe limba ei piere” 

(Înţelept anonim) 

LIMBAJUL VOCII UMANE. PARAVERBALUL 

Undeva, cândva, citeam o amuzantă povestire autobiografică a lui Mark Twain. Scriitorul îşi justifica întârzierea la o petrecere cu o frază de genul: 

„Îmi cer scuze, Doamnă! A trebuit să o înjunghii pe mătuşă mea şi treaba asta mi a luat ceva timp”. 

Rostea cuvintele răspicat, pe un ton serios şi natural, în timp ce oferea gazdei uriaşul buchet de flori. Doamna a răspuns natural: „Nu face nimic. Bine aţi venit!”. 

Mizez pe forţa de sugestie a scurtei poveşti pentru a trece împreună graniţa dintre mesajul cuvintelor (verbal) şi cel al vocii care le rosteşte (paraverbal). Faptul remarcabil în această întâmplare este acela că, dincolo de cuvinte, vocea firească în ton, modulaţie şi ritm făce ca mesajul cuvintelor să fie ignorat. Primirea musafirului întârziat decurge de ca şi cum nu s-ar fi spus nimic neobişnuit. 

Atunci când înţelesul cuvintelor contrazice mesajul vocii, în mod involun¬tar şi inconştient, acordăm mai mult credit vocii şi tonului decât cuvintelor. În povestire, mesajul luat în seamă de gazdă a fost cel paraverbal, transmis exclusiv la nivelul vocal al comunicării. În registrul limbajului paraverbal, vocea se înalţă mai presus de conţinutul cuvintelor. Tonul face muzica. Limbajul pur al vocii poate fi lipsit de conţinut verbal, dar nu de emoţii. 

VOCEA 

Aminteşte-ţi o conversaţie telefonică sau una purtată cu o persoană necunoscută, căreia nu-i vedeai chipul! Ştiai că, în clipa în care rosteşte primele câteva cuvinte, persoana dezvăluie brusc o uriaşă cantitate de informaţii despre sine? 

Afli instantaneu dacă este bărbat sau femeie, tânără sau în vârstă, calmă sau nervoasă, liniştită sau speriată, odihnită sau obosită, energică sau moale, hotărâtă sau şovăielnică, grăbită sau răbdătoare, sinceră sau prefăcută, dominatoare sau supusă, cooperantă sau competitivă, prietenoasă sau ameninţătoare şi încă o sumedenie de alte „date primare” despre acea persoană.

Surprinşi sau nu, vom accepta fără rezerve faptul că toate aceste informaţii despre acea persoană ţi-au fost transmise nu atât prin înţelesul cuvintelor rostite de ea, cât prin tonul şi modulaţia vocii sale. Iată o primă lecţie banală, dar plină de tâlc, bună pentru a netezi drumul către ceea ce numim limbajul vocii sau paraverbalul. 

Din păcate, vorbitori şi ascultători deopotrivă, ne-am obişnuit să fim atenţi mai curând la ceea ce spun cuvintele, limbaj verbal, decât la ceea ce spune vocea care le rosteşte, limbaj paraverbal. La nivel conştient, deja acordăm cuvintelor o importanţă exagerată, nemeritat de mare şi, mare greşeală, ne antrenăm zilnic în marginalizarea mesajului vocii care le rosteşte. 

Iniţiatic şi demonstrativ pentru exerciţiul limbajului paraverbal, mai înainte de o abordare sistematică, vom face un popas instructiv asupra câtorva manifestări vocale lipsite de conţinut verbal, cum ar fi râsul, geamătul, oftatul, tusea seacă şi dresul vocii. 

Râsul 

De cele mai multe ori, râsul este o manifestare umană asociată veseliei, destinderii şi bucuriei interioare. Eliberează tensiunile psihice şi lucrează ca un puternic factor antidepresiv. La nivel fiziologic, pe durata unui râs autentic, mişcările ritmice ale diafragmei stimulează secreţia unor endorfine care amplifică buna dispoziţie. Ce-i drept, acelaşi mecanism este pus în funcţiune şi pe durata unui plâns zguduitor, cu paradoxal efect liniştitor. 

Există însă şi un râs amar, fals, însoţit de o expresia contradictorie a feţei, cînd colţurile gurii sunt căzute. Are o reverberaţie disonantă şi tristă. Zâmbetul şi râsul sunt strâmbe atunci când un colţ al gurii este ridicat, iar altul căzut. Zâmbetul strâmb este afişat politicos de şeful care refuză o favoare sau de bancherul care refuză un credit. 

Există şi un râs dispreţuitor, un altul răutăcios şi încă un altul batjocoritor. Sunt falsuri. Râsul fals şi artificial este o imitaţie a râsului curat şi sănătos. 

Râsul este o manifestarea a vocii, a mimicii faciale, a întregului corp. Claudia Schäfer, expert în limbajul trupului, a bservat că, pe o scară de la unu la zece (1-10) a intensităţii unui râs din ce în ce mai autentic şi debordant, se întâmplă gradual şi aproximativ în succesiunea indicată, următoarele maifestări non-verbale: 

• Întâi surâsul şi, apoi, izbucnirea în râs; 

• gura se deschide din ce în ce mai larg; 

• colţurile gurii se deplasează tot mai în lateral, spre urechi; 

• nasul se încreţeşte; 

• sunetul se apropie tot mai mult de strigăt sau lătrat; 

• ochii se închid “cu lacrimi”, iar pielea din jurul lor face dungi multe şi mici; 

• capul cade tot mai pe spate şi umerii se ridică; 

• apare o mişcare de legănare a trupului; 

• persoana se auto-îmbrăţişează (autoatingere), cuprinzându-şi trupul cu mâinile; 

• declanşează un mod oarecare de a bate din picioare. 

În urma cercetării mai multor eşantioane de vorbitori ai unor diverse limbi europene, Vera Birkenbihl, directoarea Institutului German de Studii Cerebrale, propune o clasificare sumară a expresiilor râsului, identificate după vocala dominantă, articulată involuntar. În această idee, autoarea invită la nuanţare, făcând o distincţie subtilă între între cîteva moduri de a râde: 

Haha! 

Râsul “în A sau Ă”, debordat prin gura larg deschisă şi pornit din inimă, este cel mai sănătos, mai terapeutic şi contagios cu putinţă. El exprimă vitalitate, bună dispoziţie şi sinceritate. El oferă şi anturajului o senzaţie de uşurare şi eliberează unele tensiuni psihice. Este reconfortant şi contagios în sensul cel mai pozitiv posibil; 

Hehe! 

Râsul “în E” este un fel de a râde behăit, cel mai adesea, aruncând o mască veselă peste o atitudine răutăcioasă sau ameninţătoare. Intenţia ascunsă în spatele râsului “în E” este mai curând una de distanţare, înfricoşare sau devalorizare a anturajului. Este un fel de a “râde în nas”, a râde de cineva sau a râde de ceva. Un fel de a râde dispreţuitor, batjocoritor, maliţios. De regulă, majoritatea persoanelor care aud un “râs în E” resimt mai curâd teamă şi alte emoţii neplăcute. Râsul „în E”nu este contagios, altfel decât accidental, când anturajul mimează sau împărtăşeşte maliţia. El maschează stări subtile de nesiguranţă şi teamă. 

Hihi! 

Râsul “în I sau Δ este mai curând un chicotit, un râs naiv, de “gâsculiţă”. Adesea, pare a fi un fel de râde scăpat fără voie de câtre cineva care ar fi vrut mai curând să-l reţină şi să-şi înfrâneze nişte impulsuri şi porniri vinovate. Râsul “în I” pare să exprime adesea o bucurie infantilă, vinovată şi reţinută totodată, de a încălca o regulă, o conduită. 

Hoho! 

Râsul “în O” este un fel de râde care exprimă şi indică surpriza de a se fi întâmplat ceva plăcut şi hazliu, în mod cu totul neaşteptat. Totodată, râsul “în O” are adesea ceva uşor forţat, încărcat cu o doză de neîncredere, încă neîmprăştiată. Este şi motivul pentru care, adesea, râsul “în O” nu destinde atât pe cât tensionează. 

Huhu! 

Râsul “în U”, mult mai rar întâlnit decât celelalte modalităţi de a râde, poartă o încărcătură morbidă, cu tonuri de sarcastic şi lugubru. Seamănă cu ţipătul cucuvaiei şi cu urletul lupilor şi nu mai este vorba de un râs propriu-zis, ci mai curând de o parodie de râs, care exprimă spaime şi angoase. Nu are nimic vesel. 

Geamătul şi oftatul 

Ne referim la manifestările vocale din gama gemetelor şi oftatului lipsite de un conţinut verbal explicit. Ce-i drept, semnificaţia lor depinde, în general, de context. Nu sunt nefireşti, dacă se manifestă rar şi accidental. Se pot transforma într o problemă reală doar atunci când intervin repetitiv şi sistematic în vorbire şi se repetă obsedant, indiferent de context. Când ajung să se manifeste spontan, mai degrabă fără a fi conştientizate de persoane care le emit cu frecvenţă mare. 

Este vorba de acele persoane marcate de o tristeţe adâncă şi difuză, aproape continuă, care oftează şi gem, aproape indiferent de context şi anturaj. Atunci, pot fi interpretate ca semnale paraverbale ale unui pesimism profund, ale unor depresii sau ale unor frustrări şi suferinţe interiorizate, refulate, scăpate de sub controlul conştientului. Dacă aceste manifestări vocale nu sunt corijate din timp, atitudinea morbidă şi depresivă a persoanei riscă să declanşeze frecvent maladii organice, induse psihosomatic (Birkenbihl). 

Partea proastă este aceea că astfel de persoane ajung repede să fie mai curând evitate sau ocolite de ceilalţi. Suferinţa lor tinde să devină contagioasă şi ajung să inducă şi aturajului o anumită doză de tristeţe şi depresie. Cu timpul, oamenii iremediabil trişti sunt izolaţi, iar asta îi face şi mai trişti, motiv pentru care vor ofta şi mai des. La fel se întâmplă şi persoanelor care nu mai prididesc să se vaiete şi jeluiască. În vorbirea lor se instalează un ton tot mai văicărit şi plângăcios. Există poate şi un gen anume de „jelanie mioritică”, caracteristică românilor, mai ales celor din vechiul regat. 

Abordate într-o manieră terapeutică, emisiile superflue de oftaturi, gemete şi jeluiri mai mult sau mai puţin gratuite, pot fi conştientizate, oferind acestor persoane o şansă. 

Tusea şi dresul vocii 

Există persoane la care tusea seacă sau maniera insistentă de a-şi drege vocea înainte sau în timpul rostirii unor cuvinte are o cauză organică, bine determinată, cum ar fi iritaţiile şi răguşeala produse de fumat sau răceală. Acest fapt nu pare a fi nefiresc, dar invită vorbitorul să-şi asume responsabilităţi în sensul grijei pentru voce. 

Cu adevărat, însă, nu despre astfel de persoane şi situaţii dorim să vorbim aici. Aceste semnale ale vocii transmit mesaje mult mai subtile şi importante, atunci când tusea seacă şi dresul insistent al vocii nu au o cauză organică explicită. Ele semnalează faptul că persoana care le produce este chinuită de o „iritaţie” de natură psihică Aceasta poate fi o apăsaare, o presiune internă cauzată de o îngrijorare, de oboseală avansată, de tristeţe sau de disconfort de care încearcă să scape, să se dispenseze. Dacă astfel de manifestări nu sunt luate în seamă şi tratate sau corijate la timp, ele se cronicizează şi pot avea urmări psihosomatice grave. 

LIMBAJUL PARAVERBAL 

Mesajul paraverbal este codificat în manifestările vocale şi în elementele prozodice care însoţesc vorbirea, provoacând reacţii afective independent de înţelesul cuvintelor. Intervenţia paraverbalului peste conţinutul verbal propriu-zis provoacă intensifi¬carea, slăbirea, distorsionarea sau anularea semnificaţiei cuvintelor. 

Câteva exemple: 

• Hoţuleee!! Cuvântul hoţule, fie strigat cu ură cuiva care jefuieşte, fie murmurat tandru cuiva drag, îşi schimbă semnificaţia o dată cu tonul vocii; 

• Fraza: Îmi face mare plăcere să te întâlnesc! Ce spune de fapt atunci când este rostită pe un ton repezit şi batjocoritor? 

Asta nu înseamnă, Doamne fereşte, că nu contează înţelesul cuvintelor. Contează desigur, dar este ca miezul dintr-o nucă; ajungem la el numai dacă spargem coaja. 

Mesajul paraverbal nu pare a fi adresat atât raţiuni şi conştientului, pe cât inteligenţei emoţionale. Mânuit cu abilitate, el devine un puternic instrument de influenţare a auditoriului sau anturajului de orice natură, de la cei dragi din jurul nostru până la clienţi sau parteneri de negocieri. 

Mesajul paraverbal empatizează, încurajează, intimidează, menţine presiunea, cedează controlul, obţine autoritatea, aprobarea sau refuzul cu mai mare uşurinţă decât cel verbal. 

Antrenamentul nr... 

Puterea vocii 

Propuneţi o temă de discuţie pătimaşă unui grup de comunicare, format din peste zece membri, aflaţi într o încăpere cu luminile stinse. În cursul dezbaterii, moderatorul grupului se va retrage discret din confruntare, lăsând grupul să negocieze liber. 

Dacă dezbaterea este aprinsă, chiar pătimaşă, membrii grupului vor interveni la întâmplare, vor vorbi mai mulţi deodată, se vor bloca unii pe alţii şi vor forma bisericuţe. Practic, cei mai mulţi dintre vorbitori nu mai sunti auziţi de câtre toţi ceilalţi membri ai grupului. 

Cu toate acestea, din când în când, unii vorbitori reuşesc să reducă grupul la tăcere şi să l pună în poziţie de ascultare. Când vorbesc ei, pur şi simplu se face linişte. 

Identificaţi cu grijă şi înregistraţi pe bandă momentele de graţie când întreg grupul ascultă. Evaluaţi înregistrarea şi comentaţi în grup. Veţi descoperi secretul celor care s au făcut ascultaţi. 

În mod normal, secretul va fi acela că tonul şi volumul vocii au fost decisive, iar nu cuvintele. 

Studiul vocii umane a dovedit că fiecare persoană are o amprentă vocală unică. Pe Pământ, nu există două voci absolut identice, dar elementele prin care poate fi influenţat auditoriul râmân fundamental aceleaşi. 

Registrele paraverbalului 

Antrenamentul paraverbalului vizează abilităţile de reglare continuă a volumului vocii, până la dobândirea capacităţii de a vorbi cu un bun control al respiraţiei, fără pierderi de aer, fără stridenţă, nazalitate sau răguşeală. Urmează abilitatea numită dicţie, care priveşte pronunţia clară şi precisă, fără a forţa. Apoi, abilitatea de a vorbi pe o gamă largă de tonalităţi, cu modularea vocii şi reglajul continuu al ritmului vorbirii. Apoi, vine rândul abilităţii de a folosi pauzele, de a plasa accentele şi bâlbele oratorice, oftaturile, suspinele sau interjecţiile. 

Tonul vocii 

Tonul vocii este important atât ca tehnică vocală, cât şi ca instrument de convingere. Tonul vocii este cel care transmite sentimentele şi atitudinea, pe când cuvintele transmit doar informaţia. 

Tonul „de bază”, recomandat atunci când vrem să fim convingători, este cel „parental”, al unui părinte, profesor, preot sau judecător. Acesta înseamnă o voce joasă, care exprimă calmul şi autoritatea, oferind încredere. În mod normal, vocea joasă este însoţită de un fel de a vorbi rar şi apăsat. Psihologii spun că, atunci când primeşte mesaje pe „ton parental”, creierul uman are o reacţie automată de supunere. În schimb, el are tendinţa de a ignora sau a trata superficial mesajele primite pe „ton de copil”. 

Tonul înalt, strident sau smiorcăit, de copil îmbufnat, fie nu prea este luat în seamă, fie trădează nemulţumire, provocare la conflict verbal, teamă sau nervozitate. „Tonul de copil” convinge greu pe cel care ascultă. La nivel subconştient, ascultătorul percepe copilul nesigur, fără experienţă şi autoritate, încă neisprăvit (Bruno Medicina, 1998). Atunci când tonul vocii nu-i adecvat cu aspectul exterior al vorbitorului, avem de-a face cu o persoană care se preface. 

„Tonul parental” obţine efect de autoritate, atenţie şi persuasiune pentru că personifică mama, tatăl, bunicul, şeful, profesorul sau alte figuri parentale. El transmite mesaje subliminale de mare încredere, competenţă şi experienţă. La nivel inconştient, el evocă poveţele înţelepte ale părinţilor şi cere supunere. 

Când vorbitorul este tensionat sau anxios, corzile vocale se întind ca şi corzile unei viori. Vocea se subţiază, devine stridentă, zgârie şi scârţâie. Calmul şi relaxarea fac tonul să coboare şi vocea devine plină, sigură. Când suntem obosiţi, speriaţi, precipitaţi, vocea devine aspră, gâtuită. 

Volumul vocii 

O voce puternică poate fi dovada unei personalităţi de mare forţă şi vitalitate, dar şi a nevoii de a ne simţi importanţi sau a incapacităţii de a stăpâni un pătimaş impuls interior, de exemplu, o izbucnire de furie. O voce forţat puternică poate fi doar o compensare adusă unei slăbiciuni. Volumul vocii ne poate asigura un loc mai în faţă sau mai la coadă, pentru că ne face să dominăm sau să ne lăsăm dominaţi. 

Oamenii moi, timizi, lipsiţi de vitalitate şi putere, vorbesc mai curând încet şi şovăitor. Se tem să exteriorizeze ceea ce simt, se inhibă şi fie rămân periculos de liniştiţi, fie îşi pierd suflul. Până şi la mânie, trupul lor secretă puţini hormoni de luptă, adrenalină şi noradrenalină. Cu toate astea, volumul redus al vocii poate fi şi un semn al modestiei, discreţiei şi siguranţei de sine. 

Volumul vocii depinde de plămâni si capacitatea toracică, de calitatea corzilor vocale, de respiraţie, de poziţia corpului şi multe alte elemente care pot fi antrenate prin exerciţiu. Volumul vocii poate fi şi trebuie susţinut prin dilatarea cutiei toracice. Volumul este mai uşor de antrenat şi controlat decât tonul. Ritmul şi forţa respiraţiei sunt esenţiale pentru voce. Marii cântăreţi de operă stau dovadă. Reglarea volumului ţine seama de mărimea încăperii, a auditoriului şi a zgomotului de fond. 

Amplificarea vocii poate avea două motivaţii. Prima priveşte situaţiile în care un bătăios vrea să se impună cu glas „mare”. Volumul vocii creşte ca reacţie de luptă (Vera Birkenbihl). A doua priveşte situaţiile în care vorbitorul pasionat, prins de discurs, acţionează energic, entuziast. Dă impresia că este agresiv, chiar dacă nu doreşte asta şi nici măcar nu-i conştient de acest lucru. 

Plămânii sunt principalii responsabili de volumul vocii. Secretul reuşitei ţine de respiraţia bună şi grija de a păstra suficient aer în piept. Exerciţiul următor dezvăluie acest secret. 

Antrenamentul nr. ... 

Volumul vocii 

Pasul 1. Inspiră adânc, până umpli plămânii cu aer, de la stomac la laringe. Exersează până obţii senzaţia de plămân plin cu aer. 

Pasul 2. Când plămânii sunt plini, rosteşte cât poţi de tare: BUNĂ ZIUA! Împinge aerul cu putere o dată cu sunetele. Repetă până realizezi diferenţa şi simţi vocea mai puternică decât credeai că este! 

Pasul 3. Rosteşte cuvinte, propoziţii şi fraze lungi, având grijă ca plămânii să fie plini. Repetă până când vorbeşti tare, fără să laşi impresia că strigi. 

Claritatea. Dicţia 

Hai să începem discuţia despre dicţie şi rostire clară cu un exerciţiu! 

Antrenamentul nr. ... 

Pronunţia corectă 

Vei pronunţa cu voce tare cuvântul echinocţiu, exagerând articularea sunetelor şi a silabelor. Înregistrează vocea sau roagă pe cineva să te asculte. Prima dată, rosteşte cuvântul fără nimic în gură. A doua oară, cu două-trei bomboane pe limbă. A treia oară, cu cinci–şase sau cu creionul între dinţi. Ai mai putea rosti cuvântul cu pricina şi cu degetele în gură; întâi unul, apoi două, trei, patru, chiar cinci, dacă mai încap. 

De-a lungul exerciţiului, piedicile în calea unei articulări corecte şi clare a sunetelor cresc gradat. Vei urmări punctual o silabă, să zicem “ţiu” din “echinocţiu”. Va fi rostită astfel încât “ţ” de la început, “i” din mijloc şi “u” din final să fie pronunţate clar, prelungit şi precis delimitate. 

Exerciţiul anterior este unul tipic pentru antrenarea abilitaţii de a pronunţa corect şi clar, delimitând net, între ele, sunetele, silabele, cuvintele, propoziţiile şi frazele. Totodată, este şi un exerciţiu demonstrativ pentru percepţia noţiunilor de claritate, articulare sau dicţiune. Pelticii şi gângavii pot face progrese dacă se antrenează, precum anticul Demostene. 

Vorbitorii care se bâlbâe sau articulează îngăimat constrâng adesea auditoriul să le acorde mai multă atenţie decât merită. Atenţia se concentrează pe sunte, silabe şi cuvinte rostite îngăimat, bâlbâit, prea repede, prea încet sau mormăite. Vorbirea neclară poate fi şi o strategie a unor vorbitori. Cineva care vorbeşte mereu îngăimat nu poate fi bănuit de aşa ceva, dar un vorbitor neclar doar în anumite zone ale discursului, fie nu-i sigur pe ceea ce spune, fie nu-i place, fie are ceva de ascuns. Partea mai puţin inteligibilă din discurs are o semnificaţie ascunsă. Într-o prelegere de două ceasuri, un conferenţiar va vorbi mai încet, mai neclar şi va trece mai repede peste, tocmai peste pasajele pe care nu le stăpâneşte sau care nu i plac. 

Cu cât vorbitorul stăpâneşte mai bine discursul şi nu are nimic de ascuns, cu atât îl va pronunţa mai clar. Articularea neclară lasă o impresie de comoditate sau delăsare. Pe de altă parte, o articulare excesiv de clară şi îngrijită, cu mişcări accentuate ale gurii, poate lăsa impresia unui psihic cam disciplinat şi sever, lipsit de spontaneitate. Un vorbitor echilibrat are o articulare fără excese. 

Antrenamentul nr. ... 

Antrenamentul dicţiei 

Acest exerciţiu amuzant, în principiu, cunoscut de la jocurile de grădiniţă, merită jucat în grupuri formate din cel puţin patru-cinci persoane. Textele înşiruite în continuare sunt transcrise fiecare pe câte un bileţel distinct, pe care membrii grupului le extrag la întâmplare şi le deschid exact în momentul în care le vine rândul să le citească. Înainte de a deschide bileţelul, persoana care-l va citi dintr-o răsuflare îşi umple gura cu cinci bomboane, dintre care cel puţin două sunt aşezate pe limbă. Este bine ca fiecare jucător să aibă la îndemână un pahar cu apă. 

În timp ce o persoană citeşte textul de pe bilet, celelalte transcriu pe o bucată de hârtie exact ceea ce aud din pronunţia lectorului. Textul va fi recitit de atâtea ori cât va fi necesar pentru a scrie „după dictare”. Apoi, se compară ceea ce au scris ascultătorii cu textul de pe bilet. În final, se vor face comentarii şi se vor trage concluzii în grup. 

Textul A: 

Sică spune Siţei 

să se suie seara sus pe scară şi 

să scoată sacsia din săcsiac. 

Textul B: 

S-a suit capra pe piatră, 

Piatra a crăpat în patru. 

Crăpa-i-ar capul caprei negre-n patru 

Cum a crăpat şi piatra-n patru. 

Capra neagră calcă-n clinici; 

Clinciul crapă capul caprei negre-n cinci. 

Textul C: 

Sinucisul asasin Silică 

Se suise simandicos 

Sus pe scândura scăriţei. 

State-i sortit ca să sară şi 

Să sâsâie necontenit. 

Textul D: 

La tâmplar, în tâmplărie, 

S-a-ntâmplat o întâmplare. 

Un tâmplar, din întâmplare, 

S-a lovit la tâmplă tare. 

Textul E: 

Boul breaz bârlobreaz, 

Lesne a zice boul breaz, 

Dar mai lesne a dezbârlobrezi 

Bârlobrezitura din boii bârlobrezenilor. 

Textul F: 

- Rege Paragarafaramos, 

Când te vei dezoriginaliza? 

- Mă voi dezoriginaliza, când cel mai original dintre cei originali se va dezoriginaliza. 

Dar cum cel mai original dintre originali nu se va dezoriginaliza, 

Nici eu, cel mai original dintre cei mai originali, nu mă voi dezoriginaliza. 

Textul G: 

Rică nu ştia să zică 

Râu, răţuşcă, rămurică. 

Repejor, atunci învaţă 

O poveste despre raţă, 

Iar acuma ştie a zice 

Râuri, raţe, rămurice… 

Accentul 

Accentul priveşte maniera de a rosti mai apăsat, mai intens sau pe un ton mai înalt o silabă dintr-un cuvânt, un cuvânt dintr-un grup sintactic sau un grup de cuvinte dintr-o frază. El schimbă înţelesul cuvintelor omografe. 

Exemple: 

• „tOrturi” diferit de „tortUri”¬ 

• ¬¬ ,.pOsturi” diferit de „postUri” (accentul cade pe litera indicată cu majusculă) 

• “mObilă” diferit de „ mobIlă” 

• „Spală vesElă” diferit de „Spală vEselă” şi 

• „Cât mai putEm, suntem bărbaţi” diferit de „Cât mai pUtem, suntem bărbaţii”. 

Accentul schimbă deasemenea şi înţelesul unor grupuri de cuvinte sau al unor fraze. Maniera diferită de a accentua cuvintele în propoziţia „Tu mi ai adus puţină alinare!?” este tipică pentru schimbarea înţelesului unei expresii (paleta de sensuri posibile poate fi redată numai oral). 

În plus, accentul poate induce subtile mesaje colaterale celui conţinut în cuvinte: „Părerea MEA!”. Apoi, accentul poate influenţa direcţia atenţiei ascultătorului. Accentuarea diferită în cuvinte lungi sau în cuvinte compuse poate direcţiona şi focaliza atenţia exact pe segmentul dorit: 

a) dacă spun „douăzecişiCINCI”, accent pe cinci, îl delimtez de 26 sau 24, 

 în schimb, dacă spun „ŞAIZECIşicinci”, accent pe şaizeci, voi delimita de 75. 

Accentul poate fi instrument de manipulare: „Câte EXEMPLARE din FIECARE SPECIE a luat Moise pe arca lui?”. Cuvintele cu majuscule sunt rostite mai apăsat, iar atenţia auditoriului este orientată către ele, provocând devierea atenţiei de la înlocuirea lui NOE prin MOISE. Reuşeşte în 6 din 10 cazuri. 

Pauzele 

Întrebat într-un interviu la Radio Europa FM care este secretul comentariului sportiv de succes, cunoscutul comentator Cristian Ţopescu a spus: “Pauzele făcute la timp. Tăcerile care-l lasă pe asultător să facă propriile comentarii” 

De altfel, fără nici o exagerare, se spune adesea că pauzele din discurs se “aud” cel mai bine. Pur şi simplu, “bubuie”. Chiar dacă pauza înseamnă tăcere, adică „nimic” sub aspectul conţinutului verbal, ea poartă importante semnificaţii paraverbale, care merită a fi „auzite” şi interpretate atent. În grupuri mici, se pot asculta chiar „concerte de linişte”. 

O primă categorie de pauze în vorbire este cea care oferă indicii asupra stărilor sufleteşti, emoţiilor, atitudinilor şi intenţiilor vorbitorului. Ele subliniază cuvântul sau ideea care merită atenţie mărită. 

O a doua categorie cuprinde pe cele în care vorbitorul reflectează şi poartă un dialog interior, distras, căzut pe gânduri. Astfel de pauze nu sunt adresate auditoriului, dar semnalează faptul că vorbitorul meditează. Când vorbitorul îşi aminteşte ceva sau când îi vine o idee, are nevoie de o pauză în plin discurs. 

O a treia categorie priveşte pauzele retorice, de efect, folosite din raţiuni tactice, pentru a sublinia ideea sau cuvintele ce tocmai au fost sau urmează a fi rostite. 

A patra categorie se referă la pauzele invitaţie, care dau interlocutorului posibilitatea să reacţioneze, să se exprime. Adesea, în astfel de pauze, se degustă efectul cuvintelor rostite sau se face loc aplauzelor. Pauzele presărate în discurs anume ca interlocu¬torul să reacţioneze au şi ele o încărcătură tactică. Chiar şi pauze datorate stânjenelii cer ceva în mod implict, cer interlocutorului să intervină salvator. 

Crainicii radio şi TV folosesc deliberat tehnica pauzelor pentru a se individualiza. Pauzele lungi pot obosi audienţa, dar cele scurte, retorice, bine plasate dau ascultătorului sentimentul de implicare. 

Destui oratori carismatici vorbesc de o anume bâlbă retorică, cu darul de a atrage simpatii. Astfel de bâlbe şi poticneli cvasi-deliberate au rolul de face oratorul să pară mai apropiat, mai uman, mai “de-al nostru”, o persoană ca şi noi, cu slăbiciuni şi defecte. 

Melodica vocii 

Pentru a energiza publicul şi a-i ţine atenţia trează, vocea are nevoie de alternarea sunetelor joase cu cele înalte, pe o gamă cât mai largă de intonaţii şi inflexiuni. Această melodică a vocii se mai numeşte modulaţie. 

Dacă sunetele emise în vorbire nu variază sus-jos şi jos-sus, în valuri succesive, vocea este monotonă şi plicticoasă. Discursul rostit cu astfel de voce indică lipsa de participare afectivă. Dacă tonalitatea se modifică haotic, total aritmic, e posibil să avem de-a face cu o persoană labilă, nu tocmai echilibrată psihic. Modularea ritmică, întrucâtva necontrolată, indică o persoană temperamentală, dar echilibrată. 

Melodica şi inflexiunile glasului transmit implicare afectivă, emoţie, sentiment şi atitudine. Exprimă supărare, mulţumire, bucurie, tristeţe, furie, înfricoşare, prietenie, umilinţă sau dominare, fermitate sau nehotărâre, putere sau slăbiciune. Îndulceşte sau înăspreşte mesajul verbal. Adesea, modulaţia transformă afirmaţiile în întrebări şi întrebările în afirmaţii. Transformă chiar sensul cuvintelor. Când punem o întrebare ridicăm vocea, ca şi atunci când se apropie o pauză (o virgulă), dar într un mod diferit. Nuanţele de acest gen sunt dificile în comunicarea scrisă. 

Ritmul vorbirii 

Atunci când vorbitorul îşi mitraliază auditoriul, debitând cuvintele ca o moară hodorogită, nu-i mai transmite nici un gând, ci doar o senzaţie de alertă şi presiune. Când, din contra, bălmejeşte cuvintele şi le tărăgănează leneş, pe ascultător îl fură somnul. 

Vorbirea poate fi calmă, repezită, lentă, rapidă, teatrală, „radiofonică”, afectată sau precipitată, iar silabele accentuate pot alterna cu altele neaccentuate într-un ritm cu semnificaţii paraverbale. Când ritmul vorbirii este ridicat, mesajul paraverbal este urgenţa. Este imposibil să transmitem urgenţa vorbind rar, alene sau excesiv de calm. Portarul unei clădiri a intrat pe uşă, anunţând lent şi calm incendiul izbucnit la parter şi nimeni nu l-a luat în serios. 

În principiu, ritmul vorbirii poate fi considerat: 

a) lent, când sunt rostite până la 250 de silabe/minut; 

 normal, când sunt rostite în jur de 250- 450 silabe/minut şi 

c) rapid, când sunt rostite în jur de 500 silabe/minut. 

Există desigur diferenţe între ceea ce este considerat normalitate la moldoveni, ardeleni sau olteni. Moldovenii vorbesc mai molcom, iar oltenii mai repezit. Există diferenţe şi între viteza vorbirii „normale” de la o persoană la alta. Normal pentru prietenul meu Marin, de pildă, însemnă un ritm cam prea alert pentru mine. Pentru fluenţa comunicării, este mult bine ca ritmurile interlocutorilor să fie sincronizate. 

Ritmul vorbirii nu poate creşte când vorbitorul nu stăpâneşte discursul. Pentru a l creşte, are nevoie de repetiţie, de exerciţiu, lucru important în prezentări şi conferinţe. 

Un bun vorbitor schimbă viteza rostirii cuvintelor în concordanţă cu mesajul; ceea ce-i comun şi nesemnificativ este rostit mai repede, iar ceea ce-i nou sau important e rostit rar şi apăsat. 

Vorbirea ritmică, cu uşoare fluctuaţii ale ritmicităţii, este caracteristică persoanelor echilibrate, optimiste. Când ritmul vorbirii este regulat ca un metronom pare mecanic şi indică o persoană pedantă, care-şi controlează sentimentele şi ţine să dea dovadă de disciplină şi voinţă de fier. Comenzile militare sunt date în ritm regulat, mecanic. Când ritmul vorbirii fluctuează excesiv de mult, poate indica o persoană oarecum imprevizibilă, cu un psihic labil. 

Antrenamentul nr. 8 

Invitaţie la dans 

Propune grupului de comunicare, (poate fi o echipă de agenţi de vânzări sau o grupă de studenti) să formeze perechi. Fiecare dintre partenerii din fiecare pereche va compune, în gând, un discurs simplu, de 10 15 secunde, prin care doreşte să-şi convingă perechea să mimeze un comportament anume sau să facă un anumit lucru, singură sau împreună. 

Când discursul este gata, partenerii de joc vor rosti discursul cu buzele lipite, fără a deschide gura pentru a pronunţa vreun cuvânt timp de pînă la şase minute. În cele şase minute, câte trei de fiecare, partenerii îşi vor comunica discursul unul altuia, pe rând, de mai multe ori, folosind exclusiv mormăitul: „Mhm, mmhm, mhmmm”. Numai dacă mormăitul nu va fi suficient pentru transmiterea mesajului, unele perechi vor putea folosi şi pantomima. 

În mod normal, dacă exerciţiul este practicat cu dăruire, cel puţin două treimi din discursuri îşi vor atinge ţinta. Urmează comentarii şi explicaţii, acolo unde „oratorii” nu au fost convingători. Este un exerciţiu terapeutic, dar şi un relevant experiment de comunicare paraverbală. 

Combinaţiile vocale 

Cele mai eficace combinaţii vocale privesc simultan tonul, volumul şi ritmul vorbirii. Ele conferă sensul global al mesajului vorbit. Dacă cineva spune „Bună ziua” şi foloseşte vocea la volum mare, ritm rapid şi ton grav, sensul mesajului va fi încărcat de emotii mai curând negative, de mânie şi agresivitate. Dacă volumul coboară, ritmul se duce către mediu şi tonul devine cald, sensul mesajului se schimbă complet. Aproape oricare ar fi cuvintele, lucrurile stau cam la fel. 

Antrenamentul nr. 9 

Cartea cu poveşti 

Grupul: 4-10 persoane, 

Durata: 10-20 minute, 

Recuzita: 3-4 cărţi sau texte cu dialog şi 8-12 bileţele albe. 

Pasul. 1: Pentru început, participanţii întocmesc o listă de emoţii, sentimente şi atitudini umane, cât mai lungă şi diversificată cu putinţă. Înşiruirea de mai jos poate fi luată ca exemplu, fără a fi considerată limitativă. Important este ca lista să fie construită spontan, astfel ca grupul să se regăsească în ea. 

• Pasiune/Entuziasm/Exaltare 

• Mânie/Furie 

• Tristeţe/Mâhnire 

• Duioşie/Tandreţe 

• Prietenie/Dragoste 

• Ură/Duşmănie 

• Sobrietate/Scorţoşenie 

• Frică/Disperare 

• Bucurie/Veselie 

• Ironie/Neîncredere 

• Mândrie/Îngâmfare 

• Umilinţă 

• Vinovăţie 

• Dezamăgire/Frustrare 

• Plictiseală/Lehamite 

• Grabă/Nerăbdare 

• Oboseală/Copleşire 

• Durere/Deprimare 

• Fermitate/Hotărâre/Siguranţă etc. 

Pasul 2: Apoi, din lista întocmită de grup sunt selectate 8-12 emoţii, sentimente şi atitudini care urmeză a fi înscrise fiecare pe câte un bileţel, iar bileţelele sunt aşezate pe masă, la întâmplare, cu faţa nescrisă deasupra. 

Pasul 3: După un criteriu oarecare (alfabet, vârstă, zodie etc.) se stabileşte ordinea în care persoanele din grup vor face lectura unuia din textele ce urmează a fi convenite în pasul următor. 

Pasul 4: De comun acord, grupul alege textele ce urmează a fi lecturate de jucători. Textele pote fi alese absolut la întâmplare, ca mici fragmente dintr-o proză oarecare. De regulă, cad mai bine textele cu dialoguri, eventual, rupte dintr-o poveste cunoscută de mai toată lumea. 

Pasul 5: Prima persoană în ordinea convenită la pasul 3 începe lectura unui text, la alegere. În timpul lecturii, pe rând, ceilalţi membri ai grupului ridică câte un bileţel de pe masă şi îl arată lectorului. Acesta, indiferent de conţinutul textului, are obligaţia să îl citească simulând cît mai fidel cu putinţă trăirea emoţiei, sentimentului sau atitudinii înscrise pe bileţel. 

Pasul 6: Comentarii şi concluzii în grup 

Exemplu: 

Ultima dată când am exersat acest joc la un training în Programare neurolingvistică, mi-a căzut următorul fragment din povestea „Greuceanu”. Sentimentele şi emoţiile solicitate pe bileţele arătate în timpul lecturii au fost aproximativ cele înscrise în paranteze: 

(Duioşie) 

„Şi se luptară şi se luptară, până ce ajunse vremea la nămiezi şi osteniră. Atunci trecu pe deasupra lor un corb carele se legăna prin văzduh şi căta la lupta lor. Văzându-l, zmeul îi zise: 

(Ironie) 

- Corbule, corbule, pasăre cernită, adu-mi tu mie un cioc de apă şi-ţi voi da de mâncare un voinic cu calul lui cu tot. 

(Ură) 

Zise şi Greuceanu: 

- Corbule, corbule, mie să-mi aduci un cioc de apă dulce, căci ţi-oi da de mâncare trei leşuri de zmeu şi trei de cal. 

(Frică) 

Corbul aduse lui Greuceanu un cioc de apă dulce şi împuternicindu-se el, unde ridică, nene, o dată pe zmeu şi, trântindu-mi-l, îl bagă în pământ până la gât. 

(Tandreţe/Alint) 

- Spune-mi, zmeule spurcat, unde ai ascuns tu soarele şi luna, căci nu mai ai scăpare din mâna mea. Şi de nu-mi spui, eu tot le voi găsi şi capul reteza-ţi-l-voi” 

Antrenamentul nr. 10 

Noi lecturi din cartea cu poveşti 

Scenariul şi recuzita acestui antrenament este o copie (in)fidelă a celui precedent. Pe rând, fiecare jucător va citi din cartea cu poveşti, după ce va decide singur în ce stare resursă (emoţie, sentiment sau atitudine) se va afla în timpul lecturii. 

Indiferent de conţinutul textului, jucătorul citeşte şi simulează cît mai fidel cu putinţă trăirea pe care şi-a ales-o, întorcând cartonaşul cu faţa în jos, pe masă. 

Auditoriul începe să “ghicească” starea resursă în care se află cititorul şi, în linişte, o indică prin ridicarea unui cartonaşu pe care este înscrisă aceasta. 

Încheiem capitolul dedicat limbajului paraverbal cu patru idei asupra cărora merită să mai medităm: 

- Abilitatea de a vorbi este o conditie a succesului in aproape orice domeniu. 

- Puterea cuvintelor, asupra căreia ne vom opri într-un alt capitol, se destramă sau se intoarce impotriva noastra, daca vocea care le rosteşte este lipsită de abilităţi. 

- Ceea ce NU spunem poate fi, adesea, mai convingator decât ceea ce spunem. 

- Ceea ce spunem este mult mai puţin important decât felul cum spunem. 

Antrenamentul nr. 11
 Confidenţial 

Daca vrei să experimentezi incredibila putere a vocii şi a tonului (parental), fie şi într-o situaţie oarecare, spune pur şi simplu cea mai mare prostie care-ţi vine în minte folosind un ton cât se poate de serios! Daca-ţi iese tonul potrivit, vei fi surprins, chiar stupefiat, cât de puţine persoane din anturaj vor indrăzni să te contrazică. 

De ce suntem mai atenţi la cuvinte? 

Descoperiri recente în materie de inteligenţă emoţională acreditează ideea că omul ar avea două minţi; o minte care gândeşte şi una care simte (Daniel Goleman, 1990). 

Limbajul verbal, codificat în cuvinte, pare a fi adresat aproape în exclusivitate minţii care gândeşte. Sensul denotativ al cuvintelor este procesat digital, la rece, la nivelul cortexului cerebral. Doar unele sensuri conotative şi semnificaţii abisale ale cuvintelor pot angaja senzorial şi emoţional alte zone din creier, la nivel vizual, auditiv sau chinestezic. 

În schimb, limbajul vocii şi al trupului sunt adresate preponderent minţii care simte şi par a fi procesate la nivelul unor formaţiuni primitive, reptiliene sau precorticale ale creierului uman. O anume parte din mesajul non-verbal pare a fi procesată numai la nivelul nucleului amigdalian, fără participarea conştientului. 

Comunicarea verbală (cuvintele) invadează nivelul conştient al psihicului, în timp ce comunicarea nonverbală alunecă oarecum în afara conştientului. Într-o manieră simplistă, poate, acest mod de procesare a comunicării în creierul nostru explică întrucâtva tentaţia de a ne concentra pe cuvinte şi de a neglija restul comunicării. Şi aceasta în ciuda faptului că acest „rest” al comunicării este cel care ne influenţează deciziile şi comportamentele.